(rescrisa aici pentru doua prietene dragi: Cupidon si Clitemnestra, care se confrunta cu zbuciumul dat de capriciile dragostei, in timp ce in sufletul meu este iarasi furtuna)
................................................................................................................
O poveste asezata pe zilele toamnei, inceputa intr-o gara, adunand crampeie de curcubeu, impliniri evazive, risipiri...
Era o toamna subreda, zilele ezitau intre a se umple de pale de lumina si mazgaleli in nori cu degete de ploaie si te-ai fi asteptat sa iasa doar lucruri de ceara.
- Ma cunoscusesi pe mine?
- Te cunoscusem, dar nu erai a mea.
In miez de toamna ne colinda, de nu stiu unde, dureri necunoscute si inima viseaza trist, ne napadeste un fel de inspiratie nostalgica: sa mergem, sa nu ne mai oprim dorul de duca chiar daca nu este nimic de gasit.
Vasleam grabiti prin trupul zilei cautandu-ne. Cand ne-am trezit din surasul visarii ne-am descoperit alaturi, aproape la fel de inalti.
Ne-am scufundat privirile una intr-alta si ne-am strans in brate intr-o imbratisare infrigurata si plina de promisiuni. Inimile bateau ca niste clopote tarandu-se printr-o pulbere argintie, la nesfarsit si fara speranta, intr-un clocot al retragerii indaratul timpului.
Oare cine a facut primul pas? Fara sa te dezmeticesti strangeai in brate un trup de femeie neiubita. Vantul amarui de toamna incepuse sa rostogoleasca pe pamant povestea.
Fiecare femeie are cheia ei cu care da drumul la izvoare neasteptate - cheie de pelin, de nisip sau miere: "Sunt tanara, nu ma sperii de Timp, sunt fagure dulce, daca vreau pot sa ma-nvalui de numele meu ca de-o esarfa de matase - scapara in privirile ei." Eu scornisem insa o cheie de zapada si viscol, dar tu erai ca un manz tavalindu-se in iarba, erai vara fierbinte plina de dulceata tuturor poamelor: mi-ai topit zapezile si mi-ai alungat viscolul si insingurarea, m-ai facut femeia ta cu drepturi egale, ba chiar m-ai pus deasupra.
Parea ca ingerul ma mangaiase in zori pe crestet si apasase prea tare cu aratatorul sau cu inelarul.
- Ziua buna! Cat o fi costand un kilogram de ispite? De data aceasta voi cumpara doar trei sute de grame de fantezie, sopteam cu teama si retinere.
Si viata mea s-a rostogolit sub roata masurand timpul, intr-un pachet cu carti de joc din care lipsesc demonii intamplarii si zeul norocului.
O penita nevazuta sau poate o pana de porumbel desena si redesena, din umbre nepereche, doua fiinte: una ca un lujer de floare indignat si hohotitor, inflorind a doua oara si una - necuprins incingand cu ironii si esecuri seva vietii, must de struguri si pelin, iarba si eternitate a drumurilor, iubire duioasa, om in care s-a adapostit Timpul plesnind de ganduri de fuga.
- Dar tu cauti mereu suferinta?! Ramai unde esti!
Am experimentat apoi un alt soi de suferinta, cand ai plecat intaia oara: au fost clipe in care mi-as fi taiat pielea de pe solduri ca sa impletesc o cravasa cu care sa-mi biciuiesc durerea si amaraciunea.
M-a limpezit bazaitul aripilor unei libelule: m-am trezit intr-o seara in sunetul rostogolit ca printr-o sticla rasucita in timp ce beam un pahar plin cu lapte, bucurandu-ma singura de stralucirea lui de perla. Beam laptele cu o placere niciodata incercata, apoi, in camasa de noapte, plimbam paharul, intr-o inchipuire de dans ritual, spatiul acela ingust transformandu-se in Mare Rosie sau Mare Moarta, unduind pe verticala, iar in mijlocul ei se adeverea, plutind, o gondola peste care ningea si se scuturau crengi de clopotei.
Apoi, in acelasi vis, imi strecuram sanii, pe rand, in paharul cu straluciri de perla, convinsa fiind ca voi pastra scanteierile ei in inima dorintelor care inmugurisera in mine si isi cerseau implinirea, isi implorau inflorirea, cat si din pornirea desteptata, de nestapanit si imposibil de infranat de a sorbi din aer elevatia lenesa a femeii binecuvantata de mirodeniile celui ce se instapanise peste intreaga stirpe barbateasca. Ma inundase dorinta, nevoia lacoma de a iesi din conturul de miere otravita si posomorata in care se zbuciuma femeile singure sau era atingerea umeda, veninoasa a unei nopti din alta parte a lumii?
Ce daca eram unul pentru altul cei mai buni oameni intalniti vreodata in viata, oameni de a caror tampla iti lipesti tampla atunci cand ai un gand ranit si acesta se repara sau degetul mort il plimbi pe palmele lor si degetul invie?... Se intiparise demult in noi o superstitie, iar superstitiile sunt, o stii si tu, ca genele false, crezi in ele cu teama, intunericul lor tremurator iti sporeste puterea de fascinatie incat te simti ispitita sa le smulgi in clipele cele mai inalte ale unei petreceri spre a gusta propria prabusire in anonimat.
- Du-te cu esarfele fluturand!, parea ca ai zis atunci si am ramas ca o fantana lovita de trasnet, cu ghizdul ars si jgheabul de piatra innegrit, cu cumpana carbonizata.
Si nici o bucurie n-a ramas neplatita! Am platit-o cu durerea infioratoare nascuta din neiubire:
Iti mai aduci aminte,
Steaua mea dubla,
Cand ne iubeam...
Eu ti-am inchinat bucuria mea
Caci in tine m-am increzut.
Cantec incercuit de zari necuprinse de ochii caprui si ageri, vulnerabil dilatati, lucind tristi, poate si putin speriati, impuneau observatia: fara speranta sau, mai degraba, deznadajduita. De altminteri, in lada mea de zestre nu sunt de gasit pene de paun si nici de vultur, ci numai suplimente ale zadarniciei: energie cheltuita febril, dar fara scop precis, somn zvarcolit, asteptare noduroasa...
Jocul trebuie jucat pana la capat! Are vreo importanta sau el se joaca singur si aparte?
Tiparul nu mi-l poate lua decat un barbat care ma iubeste. In zbaterea cenusie a secundei ar fi trebuit sa vezi sau poate ai vazut scrasnetul, gelozia, sfidarea, furia, teribila intindere a asteptarii albe si rabdatoare si pe deasupra a toate, moartea. De aceea te-ai intors? Ai simtit ca poti inchide ochii si poti lasa gandurile sa zornaie in voia lor si sa se amestece cu ale mele sorbind fiecare cate-o gura de apa din limanul celuilalt, din visul ochilor flamanzi si aprinsi de dorinta de a privi in alti ochi flamanzi. Respiram calm si neauzit numai clipe vesele si sugestia lor, imaginatia trandafirilor, vraja apelor curgand si implinind visul in miscare al tacerii, aerul inviind mereu mai albastru...
Alb si albastru, culorile noastre, iti amintesti? Te-ai itit in drumul meu cu o lanterna magica, inchipuind un conac de umbre albe colindat in curbura pridvoarelor de vene albastre si in pridvor un ied alb caruia abia i-au crescut cornite, topaind si involburand locul cu busuioc si cimbru (dar nu putea fi adevarat, sau putea?). Dansul lui preceda mereu lupta luminii pentru renasterea culorilor, ca si cum speranta lui era sa fie mereu mai departe si sa implineasca un destin al surasului pe care nici o putere nu-l atinge, era o celebrare a momentului cand harta zilei se desfasoara peste lume, cand o mie si una de povesti rotunjesc cuvantul bucurie ca polenul unei minuni culese din caliciul florilor.
Multa vreme nu am stiut nici eu daca sunt cu desavarsire femeie asa cum nu am stiut nici cum e sa simti ca-ti pocnesc oasele capului de durere. Asa s-au nascut cearcanele de sidef tiparite sub ochi, marindu-le adancimea, parand a fi urmele unor catuse sparte de-o patima indelung sechestrata. Ai suflat asupra mea si m-ai uns cu mirul dorintelor tale atatate, cu impacarea stapanului vindecat de gunoaiele urii si colindat de coborasuri senine. Ti-am vazut pleoapele tremurand, ti-am simtit sarutul si mangaierea apasata cautand mersul elegant al lumii pe poteci tasnind din glezne spre coapse, te-am auzit cersind mireasma orgasmului meu, intrebandu-ma de fiecare data: azi e miros proaspat de afine si de ierburi amare; azi se imperecheaza, in trepte scazute cu mirosul stins si ezitant al unui trandafir tarziu; azi e un miros spiralat de pelin revigorat de ploaie; iar azi, parfumul confuz si tamaiat, de tristete fragila, al stanjeneilor salbatici murind. Pentru tine as fi vrut sa nu am sfarcuri atat de cuminti, ci o alcatuire de broboane ca niste tipete mici, neexplodate, cautandu-ti degetele. Imi place cand ma privesti, bantuit de zvacniri nedomolite, intelegand ca pulpele si pantecele mele sunt cotropite de arsita in orele trei ale diminetii, iar buzele mele intredeschise freamata ca si ale tale de o lacoma dorinta, observand ca movilitele obrajilor par mai rotunde, mai frumos colorate si luminate.
Barbatii sunt frumosi dupa ce au castigat batalia si trec, arsi de pulbere, pe sub arcul de triumf, in timp ce femeile prin tot ce fac aduc lauda pentru intreaga lume, alunga uratul de pe pamant, imping zidul minciunii zicand ca nu e nimic pentru care sa merite sa mori... Barbatii sunt mai netezi decat femeile, se scalda doar in cerul senin din ape, iar femeile in vartejurile rostogolitoare. De aceea nici nu inteleg ei mare lucru, acolo unde totul e simplu, imaginatia lor deformeaza conturul, nu-l intuiesc si se impiedica, bravand sau concentrandu-si atentia asupra ranilor primite. Vorbele lor isi taie transeea in aer si isi suna samanta la ureche, uimita, ingamfata, tenace si, chiar si cand se preschimba in fantome, inca mai plutesc vibratiile lor lichide si se lasa alungate doar de suierul unui val, de-o incordare a vantului. Numai femeile stiu sa faca, intr-o joaca, degetare de aur din care sa bei roua, evadat inapoia povestilor, sa te transforme in matasea ce urmeaza a fi desenata, sa te faca sa luneci printr-un sir de oglinzi fluide in care tremura punti inexistente care se destrama in miros dulceag de frunza si ameteli de smirna, culese din tufe de cimbru.
2 mai 2007, ora 19:29
